Atentat la corazon

     Era o dimineata torida de iarna. Simteam cu plictiseala imi inunda fiecare por al pielii, cum imi ucide fiecare neuron. Totul e negura. Nimic nu ma poate scoate din moleseala. Parca nu am chef de nimic, nici sa respir.
    Deschid ochii. Privesc tavanul. Acelasi verde-turcoaz sta sa-mi cada in cap. Nu vreau sa ma ridic din comoditatea patului, dar corpul imi cere asta. Ma dau jos din pat si merg spre baie. Ma privesc in oglinda in timp ce-mi clatesc fata cu apa rece. Aceeasi ochi nu foarte mari si caprui ma privesc din oglinda, privesc firisoarele de apa care-mi strabat fata intr-o cursa lenta spre barbie. Le observ cum se unesc intr-un singur firisor, iar mai apoi cum parasesc fata mea picatura cu picatura. Ma despart de figura din oglinda si ma indrept spre camera, unde vreau sa ma imbrac pentru a merge la bucatarie.
     Dupa ce am intrat in camera am vazut resturile de mancare si hainele aruncate pe scaun si masa."Le voi aduna mai tarziu", gandesc eu. Dau sa deschid usa sifonierului si o gramada de haine imi cade in cap. Fiind surprins, m-am dezechilibrat si am cazut pe covor, in timp ce cate-un tricou singuratic isi face curaj si sare din sifonier la picioarele mele. Sa fie sanatos! Ma ridic din gramajoara de haine si aleg o bluza si o pereche de pantaloni, pe care le imbrac alene si plec spre bucatarie.
     Acolo alte surprize. Pe masa stau insirate cateva farfurii cu mancare si niste firimituri ratacite joaca "Scrabble" pe blat. Sa fie sanatoase! Iau o farfurie din cele de pe masa si incep sa adun mancarea din celelalte, apoi o pun la microvaluri, setez programul si astept. Incep sa numar secundele, dar parca nu ar vrea sa plece. Privesc rotita ce indica timpul. Parca sta pe loc. Dupa 3 minute, care mi s-au parut 3 ore, a sunat si clopotelul care ma anunta ca s-a incalzit mancarea. Iau farfuria, binecuvantez mancarea si incep sa mananc. Termin de mancat si revin in camera. Ridic lucrurile de pe jos si le inghesui in camera. Pornesc calculatorul si caut mouse-ul in gramada de gunoaie de pe birou. Il gasesc si astept. Se deschide calculatorul si primul lucru pe care-l observ este ceasul: 14:00. Ma mai uit o data, crezand ca n-am vazut bine. Aceeasi ora imi zambeste din coltul ecranului. Iau un telefon si vad aceeasi ora. Vai, trebuie s-o sun pe Alice. Iau repede telefonul, formez numarul...0-7-9-7-8-8-4-1-9-5 si astept. Nu raspunde. Las telefonul jos si intru pe messenger. O gasesc online si o intampin. Vorbesc putin cu ea si imi spune sa o sun. Ma conformez, ca doar nu vreau sa fiu lovit de vreun hurricane kick sau koro-jutsu in vintre. Imi place praporele meu asa cum e.
    - Alo, Alice? Ce mai faci?
    - Bine, uite acum m-am trezit. Tu ce faci?
Cantaresc cele auzite si ma ii raspund in gluma.
    - Si la tine a venit fusu de China?
    - Ce sa vina, ma? Termina cu glumele astea proaste.
Imi dau seama ca nu sunt in stare sa mai fac nimic, nici macar glume, asa ca tac. Vocea ei suava ca susurul unui parau de munte sparge tacerea.
    - Kaze, m-am uitat prin arhivele tale. Cine sunt fetele cu care tot vorbesti?
Am inghetat.
    - Despre ce tot vorbesti?
    - Am vazut ca vorbeai cu fete.
    - Si ti se pare ceva iesit din comun sa vorbesc cu fete?
    - Multe fete.
    - Si ti se pare ceva iesit din comun sa vorbesc cu multe fete? Stii, majoritatea dintre fetele alea imi sunt bune prietene, daca nu-ti convine da-mi papucii. raspund eu suparat ca ma tragea la raspundere pentru niste conversatii.
    - Bine, raspunde ea sec.
Deodata vad cum nu mai vad nimic si toata atentia mi se indreapta catre receptor.
    - Stai, glumeam. Nu trebuie sa ne certam.
    - Nu, Kaze, nu. Inainte nu puteam sa fiu aproape de tine pentru ca de fiecare data cineva imi lua locul. Acum la fel. Te-ai schimbat, dar esti la fel. Nu mai umbli sa agati fete, dar tot pierzi timp cu ele. Pentru mine cand o sa ai timp?
    - Hey, mereu voi avea timp pentru tine. Nu-ti face griji in privinta asta.
    - Dar ce timp, Kaze? Cu mine sa vorbesti la telefon si cu alte fete sa te intalnesti? Nu merit eu mai mult decat merita ele?
    - Ba da, si ne intalnim, ce-i drept, mai rar, pentru ca am si alte treburi. Si cu ele ma intalnesc din diverse motive. Nu ies cu ele doar sa le vad moaca.
    - Cu sau fara motive, eu nu mai suport. M-am saturat sa fiu mereu pe ultimul loc.
Simt cum o teama amestecata cu furie se naste in mine. Imi dau seama ca cea mai mare dorinta a mea ar fi sa inchid telefonul si sa nu-i mai aud reprosurile. Dar asta nu va rezolva nimic, ecoul cuvintelor sale imi va rasuna neincetat in urechi. Incerc sa-mi pastrez calmul. Nu vreau sa fac o scena, vreau sa fiu calm.
     - Kaze, nu mai merge. Eu ma retrag. Imi pare rau, dar chiar nu mai pot suporta.
Nici eu nu mai pot suporta tensiunea si ii raspund cu o voce pe care, ca prin minune, reusesc s-o mentin calma.
     - Ei, bine. Daca nu mai vrei sa ai de-aface cu mine poti incepe de acum inchizandu-mi telefonul.
As mai fi vrut sa spun ceva, dar deja convorbirea a fost intrerupta. Simt cum sangele imi navaleste in cap. Cum totul se darama. Sunt in camera mea, dar nu mai recunosc nimic. Vad usa. Vreau sa plec, sa evadez. Dar in alergarea mea catre usa simt cum ceva ma prinde si ma arunca la podea. Nu pot scapa..Sunt propriul meu prizioner si totodata propriul meu paznic. Sunt incuiat intr-o cusca de oase. Vreau sa strig dar o mana puternica imi impiedica orice sunet. Urmaresc mana. O recunosc, e propria mea mana. Sunt propriul meu prizioner. Ma uit spre raftul cu carti..atatea carti, dar in niciuna nu scrie cum poti scapa de suferinta, niciuna nu-ti poate alina durerile. Sau poate?
      Cuprind toate cartile cu privirea. Sus, cea mai de sus carte imi atrage atentia. Sclipiri aurii o impodobesc din loc in loc. O recunosc, e Biblia. Cu ce ma poate ajuta o Biblie? Ma ridic si ma duc spre raftul cu carti ca s-o iau, apoi ma trantesc pe scaun si incep s-o rasfoiesc. Peste tot aceleasi cuvinte: "Te iubesc...Am murit pe cruce pentru tine..Isus te iubeste...Isus vrea sa te ajute..vrea sa fii al Lui". Ce cuvinte frumoase. Ce iubire minunata. Continui sa citesc, si un bip scurt ma anunta ca am primit un mesaj. Un mesaj scurt din partea lui Alice: "Suna-ma!" Iau telefonul si o sun. Nici nu apuc sa-mi dau seama ca suna ca si aud minunata voce tremurand in receptor.
    - Kaze? Imi pare rau. Nu vreau sa plec. Doar ma simt singura. Si cand stiu ca pleci cu vreo fata am senzatia ca vei pleca definitiv, ca voi ramane cu adevarat singura.
    - Nu-ti face griji. Nu voi pleca niciodata. Nu o sa fii singura pentru ca nu voi mai pleca niciodata. Ok?
    - Bine, raspunde ea cu voce joasa. As mai vrea sa te rog ceva.
    - Orice, scumpo.
    - Poti sa iesi cu mine acum? Poti lasa totul deoparte si sa iesi cu mine acum?
    - Bineinteles. Acum plec. Te sun cand ajung.
    - Minunat, raspunde ea cu o urma radicala de fericire in voce.
Inchid telefonul si ma schimb pentru plecare. Ma fac baiat gigea si plec. In mai putin de o ora ajung aproape de casa ei. O vad. Ma asteapta la un colt de strada. Privirea ei ma patrunde. Am senzatia ca poate vedea in interiorul meu, ca-mi poate vedea sufletul. Si zambeste, zambeste cu cel mai minunat zambet pe care l-am vazut vreodata. Merg spre ea si o imbratisez. Imi sopteste cald la ureche.
    - Am glumit!
Incerc sa ma eliberez din imbratisare si sa o intreb la ce se refera. Cu ce a glumit? Dar ma strange si mai tare la pieptul sau si ma cufund in imbratisarea ei, stiind ca intrebarea mea nu va avea niciodata un raspuns.