Intr-o veritabila seara de iarna, ce se pare ca intarzie ca femeia la serviciu, mergeam cu prietenii spre metrou. Ne duceam spre case dupa ce petrecusem cateva ore impreuna la cineva acasa.
Drumul s-a dovedit a fi o binecuvantare pentru mine. Un tunel al dragostei. Costin m-a tinut de mana si mi-a spus numai chestii frumoase, ca de exemplu: "Kaze, nu o lua inainte!", "Kaze, nu sari in fata masinii!", "Kaze, iti miros toate alea.". Poate unora dintre cititori li se va parea ca afirmatiile prietenului meu, Costin, nu sunt nici pe departe niste declaratii de dragoste. Ei bine, pentru mine tonul cu care imi spunea toate aceste lucruri, modul in care se incrunta, forta cu care ma strangea de mana..nu pot fi decat manifestarea unei dragoste imense.
Cu nici 5 minute inainte sa ajung la metrou imi suna celularul. Ma uit la Costin cu ochii inlacrimati. Si el ma priveste in acelasi mod. Ne privim asa timp de vreo 3-4 secunde, dupa care facem lucrul pe care nu l-am fi dorit niciodata, ne dam drumul la maini. O durere iminenta imi explodeaza in piept. Ochii mi se impaienjenesc si il vad pe Costin departandu-se tot mai mult, invaluit de ceata noptii. Un strigat de disperare tasneste dinauntrul meu. Ceata din ochi se disipa intr-o amintire extrem de realista...
- Costin. Ai vazut cum face Plesa tremolo? il intreb eu pe jumatate adormit, dar nu primesc raspuns asa ca imi continui monologul despre liderul grupului.
Deodata Costin da brusc din fund. Ma sperii si il intreb ce s-a intamplat. Nu raspunde asa ca mai intreb o data. Intr-un final pot deslusi un mormait anagramat.
- Am adormit si am visat ca am cazut....
- Kaze? Ai de gand sa raspunzi la telefon? se aud mai multe voci intr-o armonie delicata care ma trezesc din visare. Lumea din jurul meu incepe sa prinda contur. Masinile, strada, oameni plictisiti si cocosati de frig ma depasesc, in ambele sensuri, grabindu-se sa ajunga acasa. Il privesc pe unul din ei curios si observ cum privirea acestuia nu isi schimba nici directia nici intensitatea, ci priveste doar inainte(ochelari de cal) incercand parca sa strabata drumul mai repede, sperand, poate, ca privirea il poate purta peste imensitatea de...
- Ai de gand sa raspunzi la telefonul ala? se aude din nou aceeasi armonie delicata.
Pff..era sa uit. Scot telefonul din buzunar si raspund.
- Buna, sunt Ioana si sunt pocaita, sunt din biserica Nazaret, imi spune o voce de fata intr-o suflare.
- Ok! Fii binecuvantata, atunci, raspund eu pe jumatate mirat si pe jumatate amuzat.
- Auzi? Tu ai prietena?
O intrebare care m-a luat pe nepregatite. Cineva ma suna cu ascuns sa ma intrebe daca am prietena. Ciudat.
- Pai..daca tu Il cauti pe Dumnezeu si eu Il caut pe Dumnezeu de ce te intereseaza daca am eu prietena?
- Vreau sa stiu. Ai prietena?
- Aceasta informatie este in totalitate si pe deplin inutila. Tu, ca si crestina, nu ai absolut nevoie sa stii daca am sau nu prietena.
- Pai vreau sa aflu pentru o fata, continua ea dupa care conversatia se intrerupe.
Bag telefonul inapoi in buzunar si constat ca am ajuns in fata gurii de metrou. Urmeaza o scurta lupta intre Costin si Corin pentru petirea mea, unde, desi este cu mult depasit la categoria kilograme, Costin castiga lupta si Corin se retrage infrant. Buturuga mica rastoarna carul mare.
Dupa ce ne despartim de cei care nu merg cu metroul vad zidul in panta care desparte scarile rulante de cele normale si decid sa fiu diferit, adica sa cobor pe panta aceea. Costin, cunoscandu-mi gandurile imi interzice cu desavarsire sa fac o asemenea fapta oripilanta, dar eu stiu ca regulile au fost facute ca sa fie incalcate asa ca incep descensiunea pe panta. Ma urc cu gratia unei feline bipede pe zid si incep coborarea. Din nefericire, conversii de firma nu am fost conceputi pentru a impeidica alunecarea si incep sa prind din ce in ce mai multa viteza. M-am speriat si am hotarat ca ar trebui sa incerc sa reduc viteza sau macar sa schimb pozitia pentru o aterizare ceva mai lina. Incerc sa ma las pe spate si sa duc picioarele in fata. Fail. Ma dezechilibrez si ma inclin pericolos spre dreapta. Atat de periculos incat ma ating cu genunchiul de o proeminenta ascutita a zonei de langa zid care imi strica iremediabil echilibrul si coborarea mea se transforma intr-un ingrozitor spectacol de acrobatie. Intr-un final, vad sfarsitul pantei si imi folosesc ultimele puteri si tehnici de tao-chi invatate de la maestrul Fughi-Network pentru a reusi sa cad totusi in picioare.
Dupa ce am coborat si adrenalina excesiva s-a disipat a inceput partea cea mai naspa a unei lovituri: durerile. Dureri ca loviturile unui ciocan urmate imediat de intepaturi imi sfarteca piciorul stang. Ii astept pe prietenii mei si incerc sa schiopatez cat mai putin pentru a-i face sa creada ca eu sunt adevaratul Om de Fier si ca nu m-am ranit deloc. Dar cand ajung pe peron toate durerile din genunchi se concentreaza spre o noua tinta: inima. Dureri mai puternice si mai lungi ma supun torturii cand constat ca mi-am rupt pantalonii.
- Si erau de la ZARAAAAAAAAAA! suspin eu mai tare decat as fi crezut.
Vazand rupturile m-am gandit ca ceva s-ar fi putut intampla si sub materialul pantalonilor.
Mda..un nou mic buzunaras. Minunat.
Dupa ce si ceilalti au vazut rana au inceput sa imi dea "sfaturi".
- Da cu niste Cola sa cureti.
- Pune-ti esarfa acolo.
- Am eu niste servetele sa le pui pe rana.
Amintindu-mi de tehnicile de prim ajutor refuz orice idee si ma grabesc spre casa pentru a ajunge la..mama. Mamele intotdeauna stiu ce e mai bine pentru copii lor.
Ies de la metrou, o sun pe rapitoarea inimii mele(nu va spun numele ca sa nu se supere Alice) si incep sa merg agale spre casa.
Drumul s-a dovedit a fi o binecuvantare pentru mine. Un tunel al dragostei. Costin m-a tinut de mana si mi-a spus numai chestii frumoase, ca de exemplu: "Kaze, nu o lua inainte!", "Kaze, nu sari in fata masinii!", "Kaze, iti miros toate alea.". Poate unora dintre cititori li se va parea ca afirmatiile prietenului meu, Costin, nu sunt nici pe departe niste declaratii de dragoste. Ei bine, pentru mine tonul cu care imi spunea toate aceste lucruri, modul in care se incrunta, forta cu care ma strangea de mana..nu pot fi decat manifestarea unei dragoste imense.
Cu nici 5 minute inainte sa ajung la metrou imi suna celularul. Ma uit la Costin cu ochii inlacrimati. Si el ma priveste in acelasi mod. Ne privim asa timp de vreo 3-4 secunde, dupa care facem lucrul pe care nu l-am fi dorit niciodata, ne dam drumul la maini. O durere iminenta imi explodeaza in piept. Ochii mi se impaienjenesc si il vad pe Costin departandu-se tot mai mult, invaluit de ceata noptii. Un strigat de disperare tasneste dinauntrul meu. Ceata din ochi se disipa intr-o amintire extrem de realista...
- Costin. Ai vazut cum face Plesa tremolo? il intreb eu pe jumatate adormit, dar nu primesc raspuns asa ca imi continui monologul despre liderul grupului.
Deodata Costin da brusc din fund. Ma sperii si il intreb ce s-a intamplat. Nu raspunde asa ca mai intreb o data. Intr-un final pot deslusi un mormait anagramat.
- Am adormit si am visat ca am cazut....
- Kaze? Ai de gand sa raspunzi la telefon? se aud mai multe voci intr-o armonie delicata care ma trezesc din visare. Lumea din jurul meu incepe sa prinda contur. Masinile, strada, oameni plictisiti si cocosati de frig ma depasesc, in ambele sensuri, grabindu-se sa ajunga acasa. Il privesc pe unul din ei curios si observ cum privirea acestuia nu isi schimba nici directia nici intensitatea, ci priveste doar inainte(ochelari de cal) incercand parca sa strabata drumul mai repede, sperand, poate, ca privirea il poate purta peste imensitatea de...
- Ai de gand sa raspunzi la telefonul ala? se aude din nou aceeasi armonie delicata.
Pff..era sa uit. Scot telefonul din buzunar si raspund.
- Buna, sunt Ioana si sunt pocaita, sunt din biserica Nazaret, imi spune o voce de fata intr-o suflare.
- Ok! Fii binecuvantata, atunci, raspund eu pe jumatate mirat si pe jumatate amuzat.
- Auzi? Tu ai prietena?
O intrebare care m-a luat pe nepregatite. Cineva ma suna cu ascuns sa ma intrebe daca am prietena. Ciudat.
- Pai..daca tu Il cauti pe Dumnezeu si eu Il caut pe Dumnezeu de ce te intereseaza daca am eu prietena?
- Vreau sa stiu. Ai prietena?
- Aceasta informatie este in totalitate si pe deplin inutila. Tu, ca si crestina, nu ai absolut nevoie sa stii daca am sau nu prietena.
- Pai vreau sa aflu pentru o fata, continua ea dupa care conversatia se intrerupe.
Bag telefonul inapoi in buzunar si constat ca am ajuns in fata gurii de metrou. Urmeaza o scurta lupta intre Costin si Corin pentru petirea mea, unde, desi este cu mult depasit la categoria kilograme, Costin castiga lupta si Corin se retrage infrant. Buturuga mica rastoarna carul mare.
Dupa ce ne despartim de cei care nu merg cu metroul vad zidul in panta care desparte scarile rulante de cele normale si decid sa fiu diferit, adica sa cobor pe panta aceea. Costin, cunoscandu-mi gandurile imi interzice cu desavarsire sa fac o asemenea fapta oripilanta, dar eu stiu ca regulile au fost facute ca sa fie incalcate asa ca incep descensiunea pe panta. Ma urc cu gratia unei feline bipede pe zid si incep coborarea. Din nefericire, conversii de firma nu am fost conceputi pentru a impeidica alunecarea si incep sa prind din ce in ce mai multa viteza. M-am speriat si am hotarat ca ar trebui sa incerc sa reduc viteza sau macar sa schimb pozitia pentru o aterizare ceva mai lina. Incerc sa ma las pe spate si sa duc picioarele in fata. Fail. Ma dezechilibrez si ma inclin pericolos spre dreapta. Atat de periculos incat ma ating cu genunchiul de o proeminenta ascutita a zonei de langa zid care imi strica iremediabil echilibrul si coborarea mea se transforma intr-un ingrozitor spectacol de acrobatie. Intr-un final, vad sfarsitul pantei si imi folosesc ultimele puteri si tehnici de tao-chi invatate de la maestrul Fughi-Network pentru a reusi sa cad totusi in picioare.
Dupa ce am coborat si adrenalina excesiva s-a disipat a inceput partea cea mai naspa a unei lovituri: durerile. Dureri ca loviturile unui ciocan urmate imediat de intepaturi imi sfarteca piciorul stang. Ii astept pe prietenii mei si incerc sa schiopatez cat mai putin pentru a-i face sa creada ca eu sunt adevaratul Om de Fier si ca nu m-am ranit deloc. Dar cand ajung pe peron toate durerile din genunchi se concentreaza spre o noua tinta: inima. Dureri mai puternice si mai lungi ma supun torturii cand constat ca mi-am rupt pantalonii.
- Si erau de la ZARAAAAAAAAAA! suspin eu mai tare decat as fi crezut.
Vazand rupturile m-am gandit ca ceva s-ar fi putut intampla si sub materialul pantalonilor.
Mda..un nou mic buzunaras. Minunat.
Dupa ce si ceilalti au vazut rana au inceput sa imi dea "sfaturi".
- Da cu niste Cola sa cureti.
- Pune-ti esarfa acolo.
- Am eu niste servetele sa le pui pe rana.
Amintindu-mi de tehnicile de prim ajutor refuz orice idee si ma grabesc spre casa pentru a ajunge la..mama. Mamele intotdeauna stiu ce e mai bine pentru copii lor.
Ies de la metrou, o sun pe rapitoarea inimii mele(nu va spun numele ca sa nu se supere Alice) si incep sa merg agale spre casa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu